Nu stiu cine si cind va mai citi aici, dar… azi am primit o veste trista, ingrozitor de trista. Nunia, care a comentat aici si a trecut la rindul ei printr-o operatie grea, nunia care prin empatia ei mi-a ridicat moralul intr-un mod neasteptat pentru o cvasi-straina, nunia a plecat dintre noi.
Acum aproape o luna, din cauza unor complicatii legate de boala ei.
Nici nu stiu ce pot sa mai zic, sint complet dat peste cap. Ce este pentru mine cel mai suprinzator este ca desi am fost in apropierea mortii, totusi nu pot sa nu fiu profund impresionat atunci cind am aflat ca nunia a trecut riul. S-a stins in tacere, fara ca mai nimeni sa stie ca se duce… In cele citeva mesaje pe care le-am primit de la ea pe cind aveam mae nevoie de un sprijin, am simtit o apropiere fireasca, naturala, o intelegere adinca a ceea ce mi se intimpla si a ce cuvinte erau potrivite ca sa ma ajute. Am simtit ca daca as fi vizitat-o vreodata totul ar fi decurs firesc, ca intre prieteni vechi, fara momente de tacere penibile, fara idei in paralel, fara a fi nevoie de subiecte inventate artificial pentru a usura comunicarea.
Da, e un epitaf, ii multumesc pentru ce a facut pentru mine si-mi pare teribil de rau ca n-am apucat vreodata sa ne vedem.
Fie-i tarina usoara!
“S-a stins in tacere, fara ca mai nimeni sa stie ca se duce… ”
… si fara sa stie citi din umbra au apreciat-o …
am trecut astazi intamplator pe-aici (am link-ul in bookmarks) si ma gandeam ca ai re-inceput sa scrii.
m-am obisnuit cu vestile triste in ultima vreme, aproape ca-mi e …familiara moartea si nu mai astept sa-mi explice cineva “de ce?”.
imi pare rau pentru pierderea ta, troniu.